drawings, drawings over silkscreens, 25×35 cm, and text fragments …see below in Romanian and German
Bunicii mele Anna, pe care nu am întâlnit-o niciodată, și care l-a născut pe tatăl meu la o săptămână după ce soțul ei a fost deportat în Donbas. Soldatul rus a arătat spre burta ei și a spus pe rusă „nu“. Tatălui meu, care și-a cunoscut propriul tatăl doar în timpul celor nouă luni în burta mamei sale. Bunicii mele care și-a crescut copii singură în Secul și în Timișoara și care a murit la sfârșitul anilor 1960, pe când tatăl meu se afla în închisoare pentru încercarea de a fugi din țară. Pe al cărui fiu
l-am cunoscut abia la vârsta de 21 de ani la Budapesta, când am pornit din România spre Germania. Împreună cu care am vizitat recent o capelă în Pădurea Neagră care avea pietre memoriale pentru germanii emigrați ori expulzați de acolo în Banat în secolul al XVIII-lea, chiar dacă probabil niciunul din străbunii lui nu a pornit de acolo înspre Banat.
Tatălui meu, pe care dacă îl întreb ce știe de familia lui, spune că regretă mult, dar nu știe mai nimic. Că pe atunci lumea nu vorbea. Și adaugă: „poate de frică, să nu divulge copii ceva la școală, ce va atrage atenția Securității“.
Eu cred că după cel de-al Doilea Război Mondial, în special etnicilor germani din România le-a căzut greu vorbitul. Ca de exemplu celuilalt bunic al meu, care la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial era într-un lagăr al englezilor în Schleswig-Holstein. Și care, dacă a povestit nepoților din război, a povestit anecdote. Dintre care eu îmi amintesc una. Poate nu voia să-și expună nepoții la altceva. Sau poate nici nu vroia să-și amintească de altceva, fiind un maestru în suprimare.
In 1945 când bunica mea pe care nu am cunoscut-o a rămas singură cu trei copii în Secul, bunica mea cealaltă era ascunsă într-un recamier în sufrageria unor prieteni de familie în Iosefin. Casa lor (în zilele noastre pe Bulevardul 16 Decembrie 1989) avea geamuri înspre stradă, o curte interioară și o poartă încuiată. Recamierul se putea încuia și el pe dinăuntru cu un șperanghel. Doi dintre copii ei erau la cunoștințe și al treilea la maicile Nôtre-Dame.
Tot la începutul anului 1945, pe când stătea ascunsă și nu știa dacă se va întoarce soțul ei din război, a murit și mama ei. Îmi povestea ca i-a fost foarte greu că nu și-a putut lua rămas bun. De frica deportării, nu a îndrăznit nici măcar să se uite prin perdea la cortegiul care a trecut prin fața casei în care era ascunsă.
Bunica asta a mea, care m-a crescut, regreta și ea, că nu i-a pus întrebări străbunicii ei în tinerețe. Știa doar că a venit ca și copil în secolul al XIX-lea din Pădurea Neagră la marginile Imperiului Austriac. Au plecat de acolo de sărăcie. De exemplu nu aveau suficient lemn să țină soba aprinsă peste noapte și diminețile copii erau trimiși să cerșească cărbuni aprinși de la casele celor avuți. Și că a fost analfabetă.
Mai târziu în Altenheim în Stuttgart bunica mea se mira de rostul papagalilor Ara și a palmierilor din curtea interioară special amenajată pentru locuitori. Un tribut generației înstărite după al Doilea Război Mondial, care au apucat să călătorească în țări îndepărtate. Bunica mea din Timișoara prefera orice altă zburătoare din jurul Altenheimului acestor coloraturi țipătoare. Când și-a pierdut simțul orientării, confunda peisajul de pe acoperișul Altenheimului – un acoperiș plat, amenajat cu flori, ierburi decorative și un întreg parcurs pentru bătrâni – cu bastionul din Timișoara și îmi explica că a fost ridicat împotriva turcilor (de fapt, a fost construit după învingerea lor). În timp ce unii se credeau pe Insulele Maldive, ea retrăia spaima unor strămoși față de turci. În timp ce privea de pe acoperiș în depărtări, am sesizat că urechile ei ajunseseră la fel de lungi ca ale lui Buddha. La despărțire mi-a spus că nu rămâne nici ea acolo, că o așteaptă părinții, că au nevoie de ea.
Celuilalt străbunic, care din auzite se retrăgea în grădină când se prăjea carne în casă.
Care 8 ani de zile i-a trimis străbunicii mele cărți poștale. Primii patru ani din Pola, unde a fost trimis de tatăl lui la o școală militară în scopul disciplinării. Și următorii patru ani din porturile Mării Adriatice, pe care a parcurs-o pe vapoare militare în timpul Primului Război Mondial. Unul dintre vapoare a fost bombardat și avariat. Acestui străbunic, care în albumul de familie apare într-o singură poză împreună cu mine, în fața noastră fiind un tort cu o lumânare.
Acestui străbunic, pe care în copilărie l-a salvat câinele familiei, un Saint-Bernard, din apele Dunării. Și ai cărui părinți au avut un vapor, care circula cu mărfuri și pasageri între Orșova și Viena.
Cu cărțile poștale pe care i le-a trimis acest străbunic al meu opt ani de zile viitoarei sale soții, adică străbunicii mele, m-am mai jucat și eu copil fiind. Mătușă-mea îmi povestea că în copilăria ei aveau zeci de astfel de vederi cu porturi și marinari.
Încep cu imaginile găsite de algoritmii Google, hrănite de key-word-urile mele și cu ce au postat alții pe site-urile Wikipedia ale localităților Anina, Orșova, Secul, Petroșani, Aninoasa – îmi aleg imaginile care-mi plac. O plăcere declanșată de ce anume? … De nostalgie? De sesizarea unei deschideri a spațiului în imaginea fotografică aleatorie? Care mă cuprinde și pe mine? De amintirea unor peisaje străbătute mai demult? Mă întreb dacă persoane din familie, rude răposate (devenite și ele între timp peisaj), au străbătut cu piciorul sau cu privirea coama aceluiași deal? Atunci privirea lor s-a depus în genele mele. Mai probabil însă sunt rămășițe din copilăria si tinerețea mea petrecute în România socialistă – Iosefin, Elisabetin, centrul vechi al Timișoarei, Valea Jiului, Sibiu, Marea Neagră, zona Parâng – plus educația estetică primită la Liceul Ion Vidu, pe care continui să le car în spate.
Meiner Großmutter Anna, der ich nie begegnet bin. Die, eine Woche nachdem ihr Mann in den Donbas verschleppt wurde, meinen Vater zur Welt gebracht hat. Der russische Soldat hatte auf ihren Bauch gezeigt und auf Russisch „nein“ gesagt.
Meinem Vater, der seinen Vater lediglich während der neun Monate im Bauch seiner Mutter kennen gelernt hat.
Meiner Großmutter, die ihre Kinder alleine in Secul und Timişoara aufgezogen hat. Und welche Ende der 1960er Jahre gestorben ist, während mein Vater wegen Republikflucht im Gefängnis saß. Ihren Sohn,
meinen Vater, lernte ich erst mit 21 Jahren in Budapest kennen, als ich mich selber auf dem Weg von Rumänien nach Westdeutschland befand. Mit ihm habe ich neulich eine Kapelle im Schwarzwald besucht, an welcher vier Gedenksteine an die im 18. Jahrhundert in das Banat Ausgewanderten oder dorthin Verbannten erinnern. Wir waren dort, obwohl seine Vorfahren nicht aus dem Schwarzwald ins Banat ausgewandert waren.
Meinem Vater, der, wenn ich ihn bitte von seiner Familie zu erzählen, mir mit Bedauern antwortet, dass er nur sehr wenig weiß: „Weil die Leute damals nicht geredet haben.“ Er fügt hinzu: „Vielleicht aus Angst, damit die Kinder in der Schule nichts verraten, was die Aufmerksamkeit der Securitate erregen hätte können.“
Ich vermute, dass vor allem den Deutschen in Rumänien nach dem Zweiten Weltkrieg das Sprechen schwer gefallen ist. Etwa meinem anderen Großvater, der sich nach dem Ende des Zweiten Weltkriegs in einem englischen Lager in Schleswig-Holstein befand. Und welcher, wenn er seinen Enkelkindern vom Krieg erzählte, Anekdoten erzählte. Ich erinnere mich an eine. Vielleicht wollte er seinen Enkelkindern nichts anderes zumuten. Vielleicht wollte er sich jedoch an nichts anderes erinnern und war ein Meister im Verdrängen.
1945, als meine unbekannte Großmutter mit drei Kindern allein in Secul geblieben war, versteckte sich meine andere Großmutter in einem Recamiere im Wohnzimmer von Freunden der Familie in der Temeswarer Josefstadt. Das Haus hatte Fenster zur Straße (heute der „Boulevard 16. Dezember 1989“), einen Innenhof und ein verschließbares Tor. Auch das Recamiere konnte von innen mit einem Riegel verschlossen werden. Zwei ihrer Kinder kamen bei Bekannten unter, das dritte bei den Armen Schulschwestern Notre Dame. Genau in dieser Zeit, als sie versteckt war und nicht wusste, ob ihr Mann aus dem Krieg zurückkehren würde, ist ihre Mutter gestorben. Sie erzählte, wie schmerzhaft es für sie gewesen ist, sich von ihr nicht verabschieden zu können. Aus Angst vor der Deportation wagte sie es nicht einmal, durch den Vorhang auf den vor dem Haus vorbeiziehenden Trauerzug zu blicken.
Auch diese meine Großmutter, bei der ich aufgewachsen bin, bedauerte es, als Jugendliche nicht ihre Urgroßmutter befragt zu haben. Sie wusste nur, dass diese Analphabetin war und als Kind im 19. Jahrhundert aus dem Schwarzwald an die Ränder des österreichischen Reiches aus Armut gezogen war. Zum Beispiel hatten sie nicht genug Holz, um den Ofen über Nacht am Brennen zu halten. Morgens wurden die Kinder zum Erbetteln von glühender Kohle zu den Häusern der Wohlhabenden geschickt.
Sehr viel später in Stuttgart wunderte sich meine Großmutter über den Zweck der Ara-Papageien und Palmen im Innenhof des Altenheimes. Das war vermutlich ein Entgegenkommen der Architekten an die nach dem Zweiten Weltkrieg zu Wohlstand gelangten Bewohner/innen des Altenheimes, die früher ferne Länder bereist hatten. Das war meiner Temeswarer Großmutter fremd. Sie zog jede andere Vogelart aus der Umgebung des Altenheims den bunten Kreischenden vor.
Als sie nach und nach die Orientierung verlor, verwechselte sie das mit Blumen, Ziergräsern und einem Parcours angelegte Flachdach des Altenheimes mit der Bastei in Temeswar und erzählte, dass diese zur Abwehr der Türken errichtet worden war (tatsächlich wurde sie erst nach dem Vertreiben der Türken gebaut). Und während manche Bewohner/innen des Altenheimes sich an die Malediven erinnerten, durchlebte meine Großmutter die Angst ihrer Vorfahren vor den Türken. Ebenfalls auf dem Dach des Wohnheimes sind mir ihre buddhahaft langen Ohrläppchen aufgefallen. Beim Verabschieden meinte sie, dass auch sie nicht dortbleiben wird, da ihre Eltern sie erwarten und sie ihnen zu Hilfe eilen muss.
Meinem anderen Urgroßvater, der sich laut Hörensagen in den Garten verzogen hat, sobald im Haus Fleisch angebraten wurde.
Der seiner zukünftigen Ehefrau acht Jahr lang Postkarten geschickt hat. Vier Jahre lang aus Pola, wohin er von seinem Vater zum Zweck der Disziplinierung auf eine Militärschule geschickt worden war. Und weitere vier Jahre aus den Häfen des Adriatischen Meeres, das er im Ersten Weltkrieg auf Militärschiffen durchkreuzt hat. Eines der Schiffe wurde beschossen und beschädigt.
Diesem Urgroßvater, der im Familienalbum auf einem einzigen Foto gemeinsam mit mir abgebildet ist, vor uns eine Torte mit einer Kerze.
Diesem Urgroßvater, der als Kind vom Familienhund, einem Bernhardiner, aus den Fluten der Donau gerettet wurde. Seine Eltern hatten ein Schiff, welches mit Passagieren und Waren zwischen Orșova und Wien verkehrt ist.
Mit einigen der Postkarten, die dieser mein Urgroßvater acht Jahre lang an seine zukünftige Frau/ meine Urgroßmutter geschickt hat, habe ich als Kind gespielt. Meine Tante erzählt, dass sie in ihrer Kindheit Dutzende solcher Postkarten mit Häfen und Seeleuten hatte.
Ich beginne mit von Google-Algorithmen ausgespeiten Bildern (als Ertrag meiner Schlüsselwörter) und mit solchen, die andere auf Wikipedia-Seiten der Ortschaften Anina, Orșova, Secul, Petroșani, Aninoasa veröffentlicht haben. Ich wähle Bilder aus, die mir gefallen. Eine von was genau ausgelöste Wahl? … Von der Nostalgie, die mich bei der Wahrnehmung einer Öffnung des Raumes in einem per Zufall gewählten fotografischen Bild ergreift? Oder von der Erinnerung an Landschaften, die ich vor langer Zeit durchwandert habe? Haben verstorbene Verwandte (inzwischen auch zu Landschaft geworden) den Kamm desselben Hügels durchwandert? Zu Fuß oder mit ihren Augen? Haftet ihr Blick immer noch an meinen Wimpern?
Wahrscheinlicher ist jedoch, dass es sich um Erinnerungen aus meiner Kindheit und Jugend im sozialistischen Rumänien handelt – Iosefstadt, Elisabethstadt, die Temeswarer Innenstadt, das Schiltal, Hermannstadt, das Schwarze Meer, das Parâng-Gebirge – sowie um die am Ion-Vidu-Gymnasium erhaltene ästhetische Erziehung, die ich weiterhin mit mir trage.